Gările noastre sunt mai frumoase, îi spuneam unuia din şoferii autocarului. La şase dimineaţa Gara de Est din Varşovia moţăia sinistru sub lumina palidă şi murdară a halei de sticlă unde visau casele de bilete. Alături, ameninţând cu întunericul său, enorma piaţă numită în popor „stadion” amintea de anii nouăzeci şi de slumsurile africane. Era ultimul „talcioc” din oraş. Dacă voiai să vezi popoare de pe alte continente, cu siguranţă ai fi îndemnat să mergi la „stadion”. Vânzători vetnemiezi şi africani, îmbracaţi de parcă ar vrea să chiulească la o discotecă, îţi propuneau o gamă largă de ciorapi, blugi şi tot felul de lenjerie. Haine.
Plecam acasa cu autocarul Varşovia-Chişinău. Peronul de rute internaţionale era de fapt un adăpost improvizat cu numarul şase. Era ultimul ce ne petrecea spre tărâmurile de est, Ucraina, Moldova, dincolo. Înafară de mine mai urcară vreo doi pasageri. Şi doi şoferi. Am început să mă gândesc la rentabilitatea acestei curse. Dar după ce am trecut de hotarul capitalei poloneze, autocarul nostru s-a abătut din traseu şi intră într-o suburbie. Apoi în curtea unui conac cu două nivele. Am înţeles atunci că adevăratul contingent de călători urma să vină. Pe marele teren din faţa casei deja aşteptau împachetaţi şi răbdători conaţionalii noştri. Câţiva mai ţâşneau grăbiţi din parter, târând genţi mari, pline burduf. De fapt majoritatea erau femei, bărbaţii constituiau minoritatea în acest grup. Cu un câine mic în braţe le petrecea şi patronul. Intra în salon, arunca priviri scrutătoare, mai schimba o glumă cu şoferii, şi-şi lua rămas bun de la angajaţii săi. Nu peste mult timp autocarul se umplu. Jumătate oameni, jumătate cadouri. Un televizor, un frigider, un cuptor cu microunde, pleduri, dulciuri şi o groază de genţi cu conţinut necunoscut. Da chiar să pleci acasă cu mâna goală? Sărbători.
Când plec spre Moldova prefer transportul auto. Faţă de căile ferate am o atitudine contradictorie. După ce-am petrecut vreo două nopţi la gara feroviară din Iaşi în preajma fluxului incontinuu de funduri şi genţi, după ce am încercat să amăgesc somnul cu cafea de chioşc la cinci mii paharul mi s-a urât de gări. Mi s-a urât de acea sală de aşteptare strâmtă cu scaune de plastic roşu şi cu regulamente chioare pe pereţi. Şi nu ai dreptul să dormi (decât şezând). Vigilenţă.
De fapt în România se călătoreşte preponderent cu trenul. Calitatea lor în mare e foarte bună. Cu excepţia probabil a personalelor, pe care le-am văzut doar de departe târându-se obosite ca nişte trăpaşi buni de dus la abator. Dar în Moldova prefer transportul auto. Îmi amintesc cum trebuia să mă întorc de la o şcoală de vară de câteva săptămâni din oraşul polonez Lublin. Ziua nu mi-am dat seama că odată cu sosirea nopţii afară, întunericul se aşterne şi în compartiment. Lumina închisă a becurilor îmi provoca accese de claustrofobie, iar să mai citeşti ceva nici că era vorba. La graniţa ucraineană vameşii iritaţi de orbecăiala de pe hol au rugat ca toţi pasagerii să trecă într-un vagon al căilor ferate ucrainene unde spre marea mea surprindere era lumină ca pe plaja mediteraniană. Nu ştiu ce fel de economie se făcea sau poate că de vină era o defecţiune nefericită, dar mi s-a facut „oarecum” pentru cfm-ul nostru. Odata însă, în perioada sărbătorilor de iarnă, nu-mi rămăsese altă opţiune decât iar să mă văd în faţa casei internaţionale de la gara Centrum din Varşovia, pentru a cumpăra un bilet de tren la Chişinau. La şase dimineaţa eram deja pe peronul subteran alături ucrainenii care se întorceau la căminele lor. Trenul nu întârzie să sosească. Printre vagoanele albastrele se iţia cu un cap mai sus şi vagonaşul verde cu drapel roşu-galben-şi-albastru. Nu eram singurul moldovean în faţa scărilor lui. Repede mi s-a gasit coleg de compartiment, un bărbat cu ochi veseli şi cu o mustaţă simpatică ce-i stătea bine. Facem cunoştinţă.
- Unde lucrezi? la construcţii?
- (în gând) De parcă toţi moldovenii lucrează la construcţii!
- (în glas) Nu, student.
- Şi ce studiezi? construcţii?
- Nu, culturogie.
Schimb rar de vorbe până la Przemyśl. Citesc „Vecinii” de Jan Gross timp de câteva ore pâna ni se schimbă roţele şi locomotiva. În celelalte compartimente se aud tot bărbaţi care lucrează la construcţii. Pe urmă urcă un nou coleg de călătorie. Facem cunoştinţă. Fără preambul năvăleşte energic şi binedispus cu întrebări asupra omului cu mustaţă simpatică: ei, hai spune, unde lucrezi? cât ai plătit, ca să ajungi aici? cine ţi-a găsit de lucru? Deschidere totală din partea noului amic. S-au înţeles şi ne-am înţeles de minune. Aproape de Bălţi cei doi s-au despărţit. Schimb de telefoane, promisiuni, urări de bine. Păcat că nu eşti sudor, Ioane, ai fi câştigat bani în Polonia, mi-a zis barbatul binedispus când am rămas în doi. Păcat.
Drumul meu spre Polonia trecea mereu prin Lvov. Acolo schimbam autocarele şi, dacă mai aveam timp, făceam o scurtă escapadă în partea veche a oraşului. Deseori se întâmpla să nu fiu singurul moldovean care alege asemena traseu şi la casa de bilete să mă întâlnesc cu diverşi tipi. În general dădeam peste persoane agreabile, dar într-o toamnă la gara internaţională din Lvov intră în vorbă cu mine un om „atât de simplu, după vorbă, după port”. Pleca la muncă (la construcţii) în Varşovia. Am mers împreună în oraş. El însă s-a agăţat de mine ca scaiul de oaie. Vroiam să mă plimb aiurea pe străzile vechi, pavate, mărginite de clădiri care purtau urmele arhitecturii foştilor stăpâni austrieci şi polonezi. El însă cu nazuri, ce mai, nu era interesat de oraş. Hai mai ghini la piaţî, sî videm cât coastă merili, propuse el. Lăsat fără cuvinte la auzul propunerii, vroiam să-l trimit chiar mai departe de piaţă, dar din politeţe pentru un bărbat în vârstă ca el, l-am urmat. Mai mult decât atât, omul vroia să cumpere şi cinci pâini, că în Polonia pâinea era scumpă. Gândeam că am dat de un ţicnit. Nu ştiu nici acum cât costau merele la piaţa din Lvov, dar atunci am înţeles că excursia nu-mi va reuşi. Şi grăbit m-am întors la gară. Şi el bineinţeles cu mine. Restul timpului şi-l petrecu pe peron urmărind oamenii. Vez’ femeia şeia? Apu ie dacî s-avîntî-n tini, ti suji ca un aspirator! Ajutor!
Îmi place să schimb traseele. Aşa cum în oraşul tău te saturi să mergi pe aceeaşi stradă spre parcul de duminică şi te abaţi pe străzi laterale. E expresia dorinţei omeneşti de a cunoaşte şi a descoperi. Aşadar pe un forum virtual polonez mi s-a oferit posibilitatea să ajung acasă, în Moldova, ocolind teritoriul ucrainean. Un tânăr din Katowice care trebuia să ajungă cu maşina personală la Chişinău căuta un însoţitor pentru lunga-i călătorie. Cu bucurie mi-am propus canditatura mea de moldovean din Varşovia. La ora unu după miezul nopţii am urcat în trenul spre Katowice şi am adormit imediat în înghesuiala din compartiment. M-am trezit după două ore, dar mare mi-a fost mirarea când am zărit pe geam silueta Palatului Culturii şi Ştiinţei din centrul Varşoviei. În cele două ore trenul nu reuşise decât să iasă din oraş. O femeie se aruncase sub tren şi astfel blocase toată circulaţia. În Katowice am ajuns cu întârziere, dar, pe de altă parte, Gregorz, noul meu amic, se săturase de somn, căci aveam de trecut Cehia, Slovacia, Ungaria, carpaţii României şi în sfârşit segmentul Ungheni-Chişinău. Un adevărat Tour d’ Europe Centrale. Când mergi cu maşina pe drumurile cehe, îţi dai seama ce înseamna drum bun, fără gropi şi hopuri. De altfel şi Polonia are drumuri bune, afirmă Gregorz, însă polonezii au obiceiul de a se plânge că la ei e mai rău. Totul depinde de punctul de referinţă. Moldovenii găsesc drumuri bune abia după ce trec Prutul, zic eu. În România mă disperă câinii vagabonzi, auzii replica amicului. Trebuie să fii atent să nu striveşti vreunul, e stresant.
GPS-ul nostru ne scosese repede din Cehia cu orăşelele ei ţuguiate. Pe măsură ce avansam spre est, relieful devenea tot mai înalt. Descopeream pitorescul munţilor şi strălucirea văilor slovace. Lăsam în urmă orăşel după orăşel. Drumul din vioi şi deschis se făcea sinuos şi prudent. Romii făceau comerţ cu pomuşoare la marginea şoselei. Fiecare kilometru de şosea montană din preajma unui sat era ocupat de câte o persoană cu fructele pădurii. Cel mai curios mi s-a părut faptul că ei alegeau astfel de locuri unde se trecea cu viteză mare, ce nu-ţi permitea să hotărăşti, să cumperi sau să nu cumperi. Ai fi deja la trei kilometri depărtare în momentul luării unei hotărâri. De aceea îţi mai dădea o şansă alt rom la curba următoare. În altă ordine de idei, m-a mirat sărăcia satelor ţigăneşti, diferenţa tranşantă între casele romilor şi cele ale slovacilor în aceeaşi localitate. Uniunea Europeană s-a oprit la poarta romului, iar maşina gonea tot spre est, urmând indicaţia GPS-ului. Ne-am dat seama că ne apropiem de Ungaria datorită unui munte împărţit de o fâşie demarcatoare, apoi ne-am apropiat şi de vama propria-zisă, care se transformase într-o parcare de tiruri. Petru mine, moldovean din Transnistria, lipsa graniţilor este un obiect de invidie. E ceva fantastic să calatoreşti şi sa-ţi dai seama că eşti deja în altă ţară doar după panourile de publicitate. Aceste graniţe dau naştere la patriotisme regionale bolnave şi în Moldova cu atât mai bine asta se vede. Dar acum mă refer la libertatea de circulaţie. Această libertate ne aduse în una din cele mai pitoreşti locuri din Ungaria, ţinutul de podgorii Tokaji. Rândurile de viţă-de-vie zâmbeau sub soarele după-amiezii, ce mângâia blând pantele îngrijite, iar cramele din capătul parcelelor parcă te invitau să te odihneşti în răcoarea lor. Impresionaţi de aceste peisaje spre seară am ajuns în România. Ne-am oprit la o benzinărie lângă Satu-Mare unde ne-am mâncat sandvişurile, fiind permanent urmăriţi de un câine vagabond spre marea disperare a şoferului. Când am purces din nou la drum întunericul intra în drepturile sale. Aş vrea să-mi exprim toată recunoştinţa faţă de Gregorz, care a condus toată noaptea pe drumurile înalte ale Maramureşului şi Bucovinei, pe când eu dormeam sănătos. M-am trezit de-a binelea abia când mi-am dat seama că suntem pe strada Ştefan cel Mare din Iaşi. Nu zăbovirăm mult în oraşul studenţiei mele, aşa încât repede am ajuns la Prut. Un vameş moldovean cu o vădită durere de şale ne verifică temeinic actele şi ne ură drum bun. Ne mai rămăsese încă un pic până să ajungem la sfârşitul călătoriei noastre, la Chişinău, unde aveam de gând să ne relaxăm la umbra unei terase tihnite şi să bem o bere.
